din ogradă

Cum am ajutat eu o domnișoară

N-am mai intrat într-un mall de 579 de zile, așa că m-a luat puțin pe nepregătite.

Merg printre vitrine cu ochii mari și pașii mici, ca un copil în magazinul de jucării. Fiică-mea mă ține de mână, tot cu ochii mari și pașii mici, ca un… copil în magazinul cu jucării.

La capătul celălalt al culoarului, chiar pe mijloc, o domnișoară. Ghici ce? Tot cu ochii mari și pașii mici. În limbaj tehnic masculin, prezența feminină cu aceste caracteristici se mai numește și gazelă.

Săraca, are un ghinion teribil. Ține niște mostre de parfum în mână și se chinuie să le împartă trecătorilor, trecători care trec pe lângă ea mai indiferenți decât uleiul pe lângă apă. O fi și prima ei zi, că altfel nu s-ar obosi să abordeze toți bărbații, mai ales pe cei la fel de interesați de cum arată cât sunt eu de soarta țânțarilor ugandezi.

Se vede cum i se macină sufletul și i se stinge speranța cu fiecare țintă ratată. Mie, de când am citit ”Cei trei mușchetari”, mi s-a înțepenit între urechi ideea că niciodată, dar niciodată, nu lași o domnișoară la ananghie. Hotărârea e luată, noi sunt salvarea. Schimb pașii mici cu pași mari, la fel face și fiică-mea, fără să înțeleagă unde-i graba și fără să-i treacă prin cap că schimbarea de viteză are legătură cu inima deosebit de mare a lu’ tac-su.

leu

Lei și fructe de cactus

“Ce fleți, să vezi că încearcă să-l muște.”

”Cum să-l muște, ei nu văd ce țepi uriași are?”

Doi pui de leu, adolescenți nu pufoșenii de-alea mici, încolțiseră o poarcă spinoasă, da spinoasă rău, cu un milion de spini de juma de metru pe ea.

Nu s-au lăsat până n-au luat fiecare o gură de țepi, de s-a terminat scena cu tăvălit pe jos și scheunat de durere de partea regilor și plecat liniștit în treaba ei din partea poarcei.

”Vai, tati, ce prostuți!”

Fără mare legătură cu documentarul, cumpăr în aceeași zi niște fructe de cactus. Nu c-ar fi bune, dar eu sunt de părere că mai bine știi că nu-s bune decât să n-ai idee ce gust au.

Pe cutie scrie cu mare mândrie cât de greu sunt de mâncat din cauza țepilor și cum înainte de ambalare fructele sunt curățate cu cea mai mare grijă de ghimpi. 

Cu mare fast explic copilului că de aia suntem stăpânii planetei, că uite câtă grijă avem, și că dac-am avea noi poftă de porci spinoși sigur i-am ambala fără ace, nu ca trompeții ăia de leuți. Spăl bine cel mai copt fruct din cutie, îi dau jos coaja și luăm amândoi câte un milimetru din pulpa roșie, că restul oricum e numai sâmburi.

”Nu e prea bun, tati.”

”Așa e, nu-i bun deloc.” si-arunc restul la gunoi, noroc c-au fost la reducere.

Acum gustul fructului de cactus face parte din cultura culinară a fiică-mi, la categoria bleah, iar eu sunt extrem de bucuros că am posibilitatea să-i dau așa o educație extraordinară.

Mai puțin bucuros sunt însă că de două zile imi scot țepi din mâna dreaptă, aia cu care am frecat scârboșenia sub jet de apă. Sunt niște fire semi-transparente, subțiri și scurte de ordinul micronilor, pe care abia le vezi și nu le simți decât dacă te-atingi cu ele într-o anumită direcție de ceva. Cu penseta îi scot, cred că am depășit duzina.

Mda, și nici măcar nu-s adolescent, dar zodia puteți să mi-o ghiciți fără probleme. 

sursă imagine

thor muschi peste muschi

Eu și Thor

Mă uit ieri la Thor cu fiică-mea.

– Oau, oau, ce mușchi are Thor!

I-a dat regizoru’ textila jos de pe bust la gagiu, de nu mai încăpeau pectoralii în ecran.

– Da, pui, așa ca tati.

Se uită fiică-mea la mine pe sub sprâncene, se mai uită o dată la televizor și-mi răspunde:

– Nu, tati, ai lui sunt mai mari, că ai lui se văd.

De rușine, în dimineața asta am băgat trei, repet, trei flotări întregi. Plus am scos din watchlist-ul HBO Thor, Captain America și Hulk. Na!

Eu vs Carantină

Eu vs Carantină? Pffff, parfum.

Nenicule, pe mine trebuie să ma tragi cu lanțul ca să ies în oraș și-s la fel de sociabil ca o fantomă de pustnic tibetan. Mă afectează carantina fix cum mă afectează un atac cu eclere proaspete, de vanilie, cu ciocolată belgiană pe deasupra.

Ieri însă…

Pun de-o pâine, hopa, drojdia e pe terminate. Două plicuri mai avem și, deși în urma unei intervenții strategice am înțeles că pleacă un transport blindat spre noi săptămâna viitoare, direct de la producător, nu pot să contez 100% pe asta.

Nu-i nimic, apă și făină e, pot să-mi cresc drojdia singur. Asta înseamnă că-n fiecare zi, dimineața și seara, trebuie să hrănesc un borcan. Nu-mi ajung alea trei mâțe care-mi zgârâie ușa cât îmi fac cafeaua, de-mi strică tot cheful matinal… iar dacă uit vreo tură de hrănire, moare drojdia, că proasta nu știe să se milogească de vecini.

Ok, bilețel pe frigider ”Hrănește-o pe Maia” și alarme pe telefon.

Afară-i primăvară de Dorna, -10 noaptea, aproape plus ziua și mai ține așa vreo săptămână două. De asta copăceii cumpărați acu vreo lună pentru grădină stau în casă, sub scări, la întuneric. În carantină cum ar veni.

Și ce fac ăia doi peri? Înfloresc. Așa, împachetați de iarnă, cu rădăcinile în folie cu rumeguș și restul în sac. Bă, ești nebun? Nu că le-a dat mugurașu pe alocuri, ci au înflorit așa.. a la Olanda.

E primul lor an în care leagă fruct. Dacă n-o fac, să simtă ei acolo o pară mică-mică, la anu o s-o ia de la capăt, în loc să-mi facă 4-5 pere zemoase, o să-mi facă o cireașă amară, că așa e tot timpul primul fruct.

Na, ok. Scriu bilețel pe frigider ”Du perii la fu… polenizat” în alea trei ore de amiază când temperatura sare peste zero. Să nu-i uit afară să înghețe, că proștii nu știu să se bage singuri la cald. Abia acum apreciez cele 3 pisici la adevărata lor valoare.

Albine? Am văzut una singură săptămâna trecută, era fixă, perfect fixă într-un cub de gheață de sub burlan. În aia-mi pun toate speranțele.

Și de parcă n-ar fi fost de-ajuns schimbările astea complet imprevizibile de program, mai vine și fiică-mea la mine s-o ajut cu lecția. Când am auzit-o, mi-a picat cerul în cap, am simțit că mi-am trădat neamul și sfintele tradiții în cel mai cumplit mod posibil.

Halal educație, nici dac-o învățam să ardă steagul nu era atât de rușinos. Cum să te întrebe pe tine, tată român, descendent aproape direct din Țepeș și Ștefan, copilul tău propriu și personal asta:

Tati, la ce folosește mălaiul?

Întrebarea a cincea de pe fișă, mi-o arată cu mânuțele ei. Îți dai seama dacă era vreun concurs și nu temă acasă? Păi o depunctau pentru următorii 5 ani să nu știe tocmai ceva atât de esențial.

Ok, să nu se mai întâmple. Scriu afiș mare pe frigider ”Foarte important! Mălaiul se folosește la mămăligă.

Dacă merge tot așa, rămân fără loc pe frigider și fără o secundă să-mi văd de introvertirile mele și-ncep să-i înțeleg și eu pe ăștia care se urcă pe pereți.

PS. Da cu pizza ce-i? Nimic, din patriotism am pus telemea în loc de parmezan. Și că numa asta era-n frigider, dar în principal din patriotism. Mălai tot n-am pus.

jucarie plus poveste

Se schimbă incredibil generațiile

Are fiică-mea un pluș gras și verde care miroase a ciocolată și arată ca un dinozaur constipat. Balonatul a intrat imediat în rândul jucăriilor ei favorite, cu care construiește povești tot timpul și-l ține aproape de ea în fiecare sesiune de vise.

După vreun an am găsit o mâță din același set, albă, pufoasă și cu aromă de căpșuni – vai ce surpriză o să-i facem copilului, c-am găsit perechea perfectă pentru Verzăciune. O singură problemă, Verzăciune e deja căsătorit cu o vulpe – am fost la nunta lor, a ieșit top da’ a și costat. 

Nu pot, în condițiile astea, să fac din proaspăta achiziție o spărgătoare de casnicii așa că, cu vreo două săptămâni înainte de ziua cadoului, m-apuc să-l divorțez pe Verzăciune.

”Pui, vulpea nu mai poate. Ține enorm la Verzăciune, dar ce-i prea mult e prea mult. Din cauză parfumului lui de ciocolată, mănâncă dulce tot timpul și-a dat în diabet.”

”Aoleu, și-a rămas Verzăciune singur?”