capitanul O

Cum am ajutat eu o domnișoară

N-am mai intrat într-un mall de 579 de zile, așa că m-a luat puțin pe nepregătite.

Merg printre vitrine cu ochii mari și pașii mici, ca un copil în magazinul de jucării. Fiică-mea mă ține de mână, tot cu ochii mari și pașii mici, ca un… copil în magazinul cu jucării.

La capătul celălalt al culoarului, chiar pe mijloc, o domnișoară. Ghici ce? Tot cu ochii mari și pașii mici. În limbaj tehnic masculin, prezența feminină cu aceste caracteristici se mai numește și gazelă.

Săraca, are un ghinion teribil. Ține niște mostre de parfum în mână și se chinuie să le împartă trecătorilor, trecători care trec pe lângă ea mai indiferenți decât uleiul pe lângă apă. O fi și prima ei zi, că altfel nu s-ar obosi să abordeze toți bărbații, mai ales pe cei la fel de interesați de cum arată cât sunt eu de soarta țânțarilor ugandezi.

Se vede cum i se macină sufletul și i se stinge speranța cu fiecare țintă ratată. Mie, de când am citit ”Cei trei mușchetari”, mi s-a înțepenit între urechi ideea că niciodată, dar niciodată, nu lași o domnișoară la ananghie. Hotărârea e luată, noi sunt salvarea. Schimb pașii mici cu pași mari, la fel face și fiică-mea, fără să înțeleagă unde-i graba și fără să-i treacă prin cap că schimbarea de viteză are legătură cu inima deosebit de mare a lu’ tac-su.

Ajungem în fața gazelei, o fixez adânc în ochi cu un început de zâmbet în colțul drept al gurii și, cu o mișcare hotărâtă, îi suflec mâneca Ioanei și i-o prezint domnișoarei. Domnișoară care face niște ochi mai mari decât ai noștri la un loc și se fâsticește teribil. Uite ce efect are un suflet bun și-o inimă largă, într-un ambalaj nu mai urât decât dracu, abia își găsește mititica cuvintele.

”E… e… nu vă supărați… e… e pentru auto.”

Bă, de aia tot încerca la bărbați, că fășiuțele alea erau cu odorizant auto… îmi cer scuze, trag bluza înapoi peste mâneca Ioanei, care depune eforturi serioase să nu pufnească în râs și… și… îmi întind eu mâna, fără s-o mai suflec, că-s la tricou.