Lei și fructe de cactus
“Ce fleți, să vezi că încearcă să-l muște.”
”Cum să-l muște, ei nu văd ce țepi uriași are?”
Doi pui de leu, adolescenți nu pufoșenii de-alea mici, încolțiseră o poarcă spinoasă, da spinoasă rău, cu un milion de spini de juma de metru pe ea.
Nu s-au lăsat până n-au luat fiecare o gură de țepi, de s-a terminat scena cu tăvălit pe jos și scheunat de durere de partea regilor și plecat liniștit în treaba ei din partea poarcei.
”Vai, tati, ce prostuți!”
Fără mare legătură cu documentarul, cumpăr în aceeași zi niște fructe de cactus. Nu c-ar fi bune, dar eu sunt de părere că mai bine știi că nu-s bune decât să n-ai idee ce gust au.
Pe cutie scrie cu mare mândrie cât de greu sunt de mâncat din cauza țepilor și cum înainte de ambalare fructele sunt curățate cu cea mai mare grijă de ghimpi.
Cu mare fast explic copilului că de aia suntem stăpânii planetei, că uite câtă grijă avem, și că dac-am avea noi poftă de porci spinoși sigur i-am ambala fără ace, nu ca trompeții ăia de leuți. Spăl bine cel mai copt fruct din cutie, îi dau jos coaja și luăm amândoi câte un milimetru din pulpa roșie, că restul oricum e numai sâmburi.
”Nu e prea bun, tati.”
”Așa e, nu-i bun deloc.” si-arunc restul la gunoi, noroc c-au fost la reducere.
Acum gustul fructului de cactus face parte din cultura culinară a fiică-mi, la categoria bleah, iar eu sunt extrem de bucuros că am posibilitatea să-i dau așa o educație extraordinară.
Mai puțin bucuros sunt însă că de două zile imi scot țepi din mâna dreaptă, aia cu care am frecat scârboșenia sub jet de apă. Sunt niște fire semi-transparente, subțiri și scurte de ordinul micronilor, pe care abia le vezi și nu le simți decât dacă te-atingi cu ele într-o anumită direcție de ceva. Cu penseta îi scot, cred că am depășit duzina.
Mda, și nici măcar nu-s adolescent, dar zodia puteți să mi-o ghiciți fără probleme.