umor

Cum am ajutat eu o domnișoară

N-am mai intrat într-un mall de 579 de zile, așa că m-a luat puțin pe nepregătite.

Merg printre vitrine cu ochii mari și pașii mici, ca un copil în magazinul de jucării. Fiică-mea mă ține de mână, tot cu ochii mari și pașii mici, ca un… copil în magazinul cu jucării.

La capătul celălalt al culoarului, chiar pe mijloc, o domnișoară. Ghici ce? Tot cu ochii mari și pașii mici. În limbaj tehnic masculin, prezența feminină cu aceste caracteristici se mai numește și gazelă.

Săraca, are un ghinion teribil. Ține niște mostre de parfum în mână și se chinuie să le împartă trecătorilor, trecători care trec pe lângă ea mai indiferenți decât uleiul pe lângă apă. O fi și prima ei zi, că altfel nu s-ar obosi să abordeze toți bărbații, mai ales pe cei la fel de interesați de cum arată cât sunt eu de soarta țânțarilor ugandezi.

Se vede cum i se macină sufletul și i se stinge speranța cu fiecare țintă ratată. Mie, de când am citit ”Cei trei mușchetari”, mi s-a înțepenit între urechi ideea că niciodată, dar niciodată, nu lași o domnișoară la ananghie. Hotărârea e luată, noi sunt salvarea. Schimb pașii mici cu pași mari, la fel face și fiică-mea, fără să înțeleagă unde-i graba și fără să-i treacă prin cap că schimbarea de viteză are legătură cu inima deosebit de mare a lu’ tac-su.

Ajungem în fața gazelei, o fixez adânc în ochi cu un început de zâmbet în colțul drept al gurii și, cu o mișcare hotărâtă, îi suflec mâneca Ioanei și i-o prezint domnișoarei. Domnișoară care face niște ochi mai mari decât ai noștri la un loc și se fâsticește teribil. Uite ce efect are un suflet bun și-o inimă largă, într-un ambalaj nu mai urât decât dracu, abia își găsește mititica cuvintele.

”E… e… nu vă supărați… e… e pentru auto.”

Bă, de aia tot încerca la bărbați, că fășiuțele alea erau cu odorizant auto… îmi cer scuze, trag bluza înapoi peste mâneca Ioanei, care depune eforturi serioase să nu pufnească în râs și… și… îmi întind eu mâna, fără s-o mai suflec, că-s la tricou.

pasari cacacioase

Doi virgini și-o pătură

Nu dorm toată noaptea. Mă întorc de o mie de ori ba pe dreapta, ba pe stânga, și degeaba încerc să număr oi, că imediat îmi apare în minte un berbec care le prinde înainte să sară gardul și ce le face… zorii mă găsesc cu ochii crăpați și-o privire la fel de leșinată ca a oilor din numărătoarea mea, după ce le executa berbecul nărăvaș.

Auzindu-mă atât de matinal, bunicul crede că merg la pescuit și mă anunță triumfător că mi-a fiert mămăligă de cu seară. Dragul de el, n-are de unde să știe că Sabina m-a făcut să uit complet de undiță. Nu vreau să-i stric bucuria, așa că bag și mămăliga în rucsac, lângă pătură, apă și ciocolată, că săpun nu mi-a trecut prin cap să iau.

Ajung în spatele stadionului cu cel puțin o oră mai devreme, de nici greierii nu s-au trezit încă, să râdă de mine cum merg în cerc de năuc. Greu mai trece timpul când aștepți singur, tu cu melcii din iarba udă. De curiozitate, mă chinui să aud o melcoaică chițcăind că vrea sex, cum am citit eu la National Geographic că fac. Nimic, cred că-s în post.


”Aștepți de mult?”

Sabina sare veselă peste o tufă de scai și mie îmi trece din nou pulsul de milion. E îmbrăcată în rochiță, iar răcoarea dimineții îi face pielea de găină și-i întărește sfârcurile. Mă uit la moțul sânilor ca motanul la lăptic și simt mișcare bruscă de trupe sub fermoarul blugilor. Se lipește de mine și sfârcurile ei înghețate îmi frig pieptul până la inimă. Ne înnodăm într-un sărut infinit, până rămânem fără aer și tremurăm de dorință. Eu sigur tremur de dorință, la ea s-ar putea să fie doar frig, abia acum soarele începe să prindă putere.

”Mergem?”


Cărarea e năpădită de buruieni și abia se vede printre tufe, boscheți și crengile salcâmilor care atârnă până jos. Nimeni nu se bagă acolo fără să pună un pariu, fără să fi pierdut unul sau fără să lucreze la ACET și să trebuiască să controleze ceva la conductele de apă din capăt.

In vino es manele

Podcast umoristic despre cum toți ascultăm manele după a unșpea sticlă de vin. Căpitanul O nu vede legătura între valoare muzicală și beția profundă.

Eu vs Carantină

Eu vs Carantină? Pffff, parfum.

Nenicule, pe mine trebuie să ma tragi cu lanțul ca să ies în oraș și-s la fel de sociabil ca o fantomă de pustnic tibetan. Mă afectează carantina fix cum mă afectează un atac cu eclere proaspete, de vanilie, cu ciocolată belgiană pe deasupra.

Ieri însă…

Pun de-o pâine, hopa, drojdia e pe terminate. Două plicuri mai avem și, deși în urma unei intervenții strategice am înțeles că pleacă un transport blindat spre noi săptămâna viitoare, direct de la producător, nu pot să contez 100% pe asta.

Nu-i nimic, apă și făină e, pot să-mi cresc drojdia singur. Asta înseamnă că-n fiecare zi, dimineața și seara, trebuie să hrănesc un borcan. Nu-mi ajung alea trei mâțe care-mi zgârâie ușa cât îmi fac cafeaua, de-mi strică tot cheful matinal… iar dacă uit vreo tură de hrănire, moare drojdia, că proasta nu știe să se milogească de vecini.

Ok, bilețel pe frigider ”Hrănește-o pe Maia” și alarme pe telefon.

Afară-i primăvară de Dorna, -10 noaptea, aproape plus ziua și mai ține așa vreo săptămână două. De asta copăceii cumpărați acu vreo lună pentru grădină stau în casă, sub scări, la întuneric. În carantină cum ar veni.

Și ce fac ăia doi peri? Înfloresc. Așa, împachetați de iarnă, cu rădăcinile în folie cu rumeguș și restul în sac. Bă, ești nebun? Nu că le-a dat mugurașu pe alocuri, ci au înflorit așa.. a la Olanda.

E primul lor an în care leagă fruct. Dacă n-o fac, să simtă ei acolo o pară mică-mică, la anu o s-o ia de la capăt, în loc să-mi facă 4-5 pere zemoase, o să-mi facă o cireașă amară, că așa e tot timpul primul fruct.

Na, ok. Scriu bilețel pe frigider ”Du perii la fu… polenizat” în alea trei ore de amiază când temperatura sare peste zero. Să nu-i uit afară să înghețe, că proștii nu știu să se bage singuri la cald. Abia acum apreciez cele 3 pisici la adevărata lor valoare.

Albine? Am văzut una singură săptămâna trecută, era fixă, perfect fixă într-un cub de gheață de sub burlan. În aia-mi pun toate speranțele.

Și de parcă n-ar fi fost de-ajuns schimbările astea complet imprevizibile de program, mai vine și fiică-mea la mine s-o ajut cu lecția. Când am auzit-o, mi-a picat cerul în cap, am simțit că mi-am trădat neamul și sfintele tradiții în cel mai cumplit mod posibil.

Halal educație, nici dac-o învățam să ardă steagul nu era atât de rușinos. Cum să te întrebe pe tine, tată român, descendent aproape direct din Țepeș și Ștefan, copilul tău propriu și personal asta:

Tati, la ce folosește mălaiul?

Întrebarea a cincea de pe fișă, mi-o arată cu mânuțele ei. Îți dai seama dacă era vreun concurs și nu temă acasă? Păi o depunctau pentru următorii 5 ani să nu știe tocmai ceva atât de esențial.

Ok, să nu se mai întâmple. Scriu afiș mare pe frigider ”Foarte important! Mălaiul se folosește la mămăligă.

Dacă merge tot așa, rămân fără loc pe frigider și fără o secundă să-mi văd de introvertirile mele și-ncep să-i înțeleg și eu pe ăștia care se urcă pe pereți.

PS. Da cu pizza ce-i? Nimic, din patriotism am pus telemea în loc de parmezan. Și că numa asta era-n frigider, dar în principal din patriotism. Mălai tot n-am pus.